“Oh, inca o zi ingrozitoare!” gandi deprimat castorul Go, indata ce deschise ochii. Il trezisera bombanelile parintilor sai, Crant si Rupi, in timp ce plecau sa-si inceapa ziua de munca, nemultumiti de odrasla lor… “Nu stiu ce se va intampla cu baiatul asta, o sa moara de foame cand nu vom mai fi noi!” spunea Crant, nemultumit ca Go nu se ridica la inaltimea asteptarilor lui. “Of, si nici macar nu isi va gasi o pereche daca nu este in stare sa construiasca un dig”, spuse si Rupi ingrijorata.

Go simti cum il sufoca disperarea chiar de la prima ora. Il infiora de-a dreptul soarta tragica pe care i-o zugraveau parintii sai. Si mai mult decat atat, simtea ca nu va putea obtine niciodata iubirea si aprecierea lor. Se simtea atat de singur si neajutorat…nu stia ce sa faca cu ceea ce simtea el, cu fricile lui, cu ceea ce asteptau parintii de la el… De ce nu il iubeau pur si simplu, doar pentru ca era copilul lor? Poate ca lucrurile ar fi stat altfel daca ar fi fost suficient de bun ca sa-l iubeasca, se gandi el trist. Nu prea stia incotro sa apuce…ar fi vrut sa scape de fricile lui si sa descopere ceva pentru care ar merita si el iubire si apreciere. Dar nici macar prieteni nu mai avea…se straduise sa ii ocoleasca de cand se simtea asa. Nu se putea face de ras, ar fi fost si mai grav sa se simta inferior si nelalocul lui pe langa oricare dintre ei… Era disperat. Se gandi sa caute un crocodil. Nu stia daca exista dar era decis sa mearga pana va gasi un crocodil care sa-l manance si sa scape astfel de chinul asta fara solutii. Sigur ai lui se vor bucura ca au scapat de el daca oricum erau asa de nemultumiti. Mai mult